Cetatea Alba Carolina

[galerie ids=”384,385,386,387,388,389,390,391,392,393,394,395,396,399,400,401,398,397″]

Anterior epocii a fost construită anterior,  în care încă există loc s-au aflat2 fortifica: Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina (106 en) și Cetatea Medievală Bălgrad (secolele XVI-XVII). Expansiunea militară otomană spre Europa de Vest a luat sfârșitul în 1683 sub zidurile Vienei prin biruința armatelor austro-polone. Victorioși, Habsburgii au avansat militar și politic spre este eliberând de sub dominația turcilor în 1687 Ungaria și în 1688 Transilvania, an după care trupele imperiale au ocupat principalele cetăți locale, pe unele reamenajându-le. Mai întâi au fost construite fortificații transilvane noi de mai mică importanță. Edificarea unor mari fortărețe a debutat de abia după ce în 1699 prin  tratatul de la Karlowitz , respectiv după 1718 prin cel de la  Passarovitz , otomanii au renunțat la teritoriile din Transilvania, Banat și – vremelnic – Oltenia, în favoarea unui protectorat austriac. Construcția propriu-zisă – care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei – a fost realizată între anii 1715-1738. în timpul împăratului Carol al VI-lea, guvernatori ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis (1713-1731), Ștefan Wesselényi (1731-1732), Francisc Anton Wallis (1732-1734) și Ioan Haller  (1734-1755). În 4 noiembrie 1715 sa pus piatra de temelie la bastionul Carol dedicat împăratului, situat pe latura de nord. Fortificația a fost ridicată cu materiale din zonă, munca brută fiind prestată în serie de câte două săptămâni de peste 20.000 de iobagi români aduși din toată Transilvania. Cărămida sa confecționat pe plan local, piatra brută a fost adusă de la  Șard, iar cea fasonată de la  Ighiu, nisipul din Mureș și piatra de var de la  Meteș. Zidurile – ușor oblice – s-au ridicat din cărămidă și piatră printr-o tehnică fără denivelări, pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. Zidurile – ușor oblice – s-au ridicat din cărămidă și piatră printr-o tehnică fără denivelări, pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. În 1747 s-au reluat lucrări sub conducerea generală Bohn (care a și propus un nou proiect – nerealizat – de fortificare exterioară spre oraș și spre Dealul Furcilor), dar nu după mult timp s-au întrerupt. Câteva lucrări rămase neterminate au fost reluate în anul 1812 precum și în timpul asediului din 1849. Documentele mai consemnează lucrări minore în anii 1764 -1765, 1804, 1812, 1825, 1835, 1838, 1862 și 1862.

Corpul principal al cetății este de forma unui heptagon neregulat, cele șapte bastioane conferindu-i sau imagine stelată tipică sistemelor acestui gen. Trinitatea  este cel mai mare bastion și are un blazon încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant. Celelalte sunt  Sfântul Ștefan ,  Eugeniu de Savoia ,  Sfântul Mihail ,  Sfântul Carol ,  Sfântul Capistrano  și  Sfânta Elisabeta . Atât bastioanele (cu o înălțime de 12 metri și o lungime variind între 106 și 142 metri) cu fețe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° – 120°) și flancuri scurte și concave (42 – 48 metri), cât și curtinele de care le leagă (la distanțe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost ușor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie așezate pe platforme superioare.